Mă așteaptă locul ăsta de doi ani și jumătate. Timp în care am fugit de mine, de fapt am continuat să fac ceea ce am început de mai mult timp. Îmi ard celulele aiurea, în fel de fel de nimicuri zilnice. N-am puterea să mă desprind de toate prostiile care ne înconjoară. Chiar în timp ce scriu aceste rânduri mă roade să șterg tot și să închid șandramaua. Scopul deschiderii e acela al inițierii unei călătorii spre zona din mine care mă sperie cel mai mult. Am deschis ușa cândva, nu mi-a plăcut ce am văzut, și am trântit-o la loc. Conștientă că va trebui să pășesc într-o zi, echipată cu ustensile de curtățat, în pivnița sufletului meu. Va trebui să fac ce făceam când eram mică, în timpurile ceaușiste, când veneam de la școală și pe scara blocului era beznă. Ca să ajung la etajul trei, unde locuiam, trebuia să urc cinci rânduri a câte opt trepte fiecare. În cel mai negru întuneric. Pe odihnitor, stânga-dreapta, erau niște nișe cu câte două rânduri de uși ale apartamentelor vecinilor. Era locul cel mai înfiorător. Ceva din mine îmi spunea că acolo pândește Omul Negru. Care așteaptă să pun piciorul pe prima treaptă ca să mă apuce de spate. Am dibuit în întuneric balustrada și am pus piciorul pe treaptă și deși dorința de a o lua la fugă a fost arzătoare, am încremenit în acea poziție. Ia să vedem....? După câteva secunde, în care am reușit să mă relaxez, am urcat încet, foarte încet, ca și cum l-aș fi provocat. Am ajuns în fața ușii zâmbind. Dincolo de prag, lumina soarelui mi s-a părut minunată. Ca un trofeu al curajului meu. Dublat de faptul că mama aprindea un chibrit să poată urca. Ajungea sus desfigurată de frică.

       Omul Negru a avut multă răbdare. A venit într-o zi, mai exact în mai multe nopți, iar acea confruntare, din care am ieșit cu mintea întreagă, n-am înțeles-o decât mai târziu. Mult mai târziu.